Lumea zice că Substack nu este social media, dar seamănă prea mult și probabil acesta este motivul pentru care nici aici nu pot să scriu constant. De fapt nu vreau să scriu constant, deși vreau să scriu constant în general, însă nu aici, deși uite, acum scriu chiar aici, ce ironie și ce ipocrizie, nu-i așa?
Mă întreb dacă aș fi dezvoltat această alergie pentru rețele sociale, digital și self-promo dacă n-aș fi lucrat un timp în domeniu, dar cred că s-ar fi întâmplat oricum. E o lume care îți cere să fii constant în priză și mie nu imi mai place acest tip de adrenalină.
D-aia îmi dezinstalez Instagramul săptămâni în șir și nu îi duc lipsa în mod deosebit, apoi îl instalez din nou și, după ce stau vreo două-trei zile, ca un zombie, uitându-mă la clipuri amuzate, aceleași clipuri amuzante, mă enervez și îl dezinstalez și apoi o iau de la capăt; e chiar jenant uneori jocul ăsta pe care îl joc eu cu voința mea, dar tot mă bucur că mai câștig câte-o rundă că asta înseamnă evoluție de fapt.
Înainte tresăream la fiecare notificare, acum nu mai am notificări deloc, nici măcar notificări importante pentru că mă ghidez după această filosofie că ce e important cu adevărat își va găsi drumul către mine, ce e important îmi va da un telefon și îmi va zice: „Uite, sunt foarte important și merit atenția ta!”, dar până acum o singură persoană, poate două, de ceva vreme chiar trei, mă sună să-mi zică asta, în rest suntem acolo în priză cu toții, ne privim prin ochii camerelor frontale, ne iubim cu inimioare.
Cred că oamenilor le trebuie mai degrabă triburi, nu prieteni digitali, e într-adevăr o alinare să primești mesaje de la oamenii care te admiră pentru că ai scris ceva frumos sau pentru că ai făcut ceva frumos, chiar dacă știu în adâncul lor că sigur ți-o fi și greu câteodată, așa cum și lor le e. E o plăcere și o bucurie să fii admirat digital, dar după toate astea nu este nimic, mai ales dacă nici în rest nu este nimic.
Personal, prefer nimicul pur, deși gust câte o doză de nimic artificial din când în când și cine știe, poate o să uit cât de nimic este de fapt și vă asigur că asta nu este ceva greșit, suntem încă bine, ați văzut în Black Mirror, ați văzut cât de rău va fi sau poate să fie?
Nu duc nici lipsă de like-uri, nici lipsă de cititori, dar duc lipsă de vitamina D, duc lipsă de triluri de păsări, de râsete, de relaxare, de liniște, de peisaje, mai ales când mă gândesc că suntem generația cea mai norocoasă de până acum, dar cred că ne prinde și pe noi realitatea din urmă și cred că rezerva aia de fani online nu mă va ajuta cu nimic atunci, dar dacă mă duc pe-afară și dau câteva ture cu bicicleta și mă uit cum strălucesc frunzele în bătaia soarelui și găsesc un loc fără noxe și claxoane și tensiune și trag de multe ori aer curat în piept, cred că da, asta o să mă ajute la un moment dat.
Mai sunt lucruri care m-ajută. Scrisul m-ajută mereu, deși îl evit constant, mi-a rămas cititul, de care devin tot mai obsedată și care uite, că m-ajută să scriu, nici nu știam că mi-a rămas o voce, nici nu știam că mai am lejeritatea asta de-a vorbi aiurea și de a spune totuși ceva.
M-am întors și la scris, noroc cu colegii de la cursuri care m-au întrebat: „Păi, și? Mai scrii?”; Uite că scriu, am cutia aia de notițe de care vă povesteam, am pus-o pe listă, sunt ca Britt-Marie când vine vorba de liste. O știți pe Britt-Marie? E unul dintre personajele mele favorite din toate timpurile și și eu, ca Britt-Marie, iau listele foarte în serios, cu termenele-limită stau mai prost și cu platformele astea sociale (că nu știu încă dacă are vreun rost să mă bat cu boții și cu AI-urile pentru atenție, n-ar fi corect pentru ei, dar mai ales pentru mine), dar rezolv eu astea cumva, pun pe listă.