Îmblânzirea dragonilor prin povești 🐉
povestea ca scut și câteva alte idei
La mulți ani și un 2024 minunat! 🎉🎉🎉
Ce vă mai fac dragonii (de lemn?), mai ales acum, la început de an? Le-ați bifat deja pe toate? Sunteți tot voi, dar deja mult mai buni ca în 2023 și net superiori față de versiunile voastre din anii ceilalți?
Nici eu, dar nu-i nimic, oricum nu e omenește posibil.
Și nici planurile pe care ni le facem nu prea sunt, știți voi la ce mă refer. Dar nu e vina noastră, nu e vina timpului, nici măcar nu e vina capitalismului, deși poate că e puțin vina lui. Pardon, vina lor.
Revenind la timp și la subiect (că totuși aici e despre scris), eu luna asta (în timp ce-mi listam planurile fabuloase de viitor, bineînțeles) mi-am dat seama că mi-au trebuit aproape 6 ani de explorat povești și cărți și perspective, ca să înțeleg ce vreau cu adevărat să scriu și încă vreo 2 ca să am curaj să trimit către feedback ce-am scris. Și încă mă simt la început din punctul ăsta de vedere.
În prezent, îmi ia cam o săptămână să mă gândesc la o poveste. S-o scriu, încă vreo două, asta dacă sunt în starea potrivită și dacă nu simt că mă mint și dacă restul planetelor s-au aliniat.
Mi-au trebuit doi ani, fără vacanțe de iarnă, plus un concediu de studiu, ca să cercetez legătura dintre creativitate și povești și să aflu că abia am început să aflu. Și încă n-am terminat de editat 5 din cele 9 interviuri cu scriitorii și specialiștii pe care i-am intervievat atunci, pentru a le publica pe Școala9 acum. Și m-am apucat în septembrie.
În plus, uneori, îmi dau seama că nu vreau să scriu absolut nimic.
Prefer să-i citesc pe alții, care deja au scris atât de bine și frumos. Am atâtea de învățat de la ei. Am atâtea de învățat în general.
Alteori, în loc de scris, prefer să ațipesc cu pisica la prânz. Sau să mă duc pe lac să văd apusul. Sau să mă plimb cu M pe străzi. Nu poveștile din cărți sunt preferatele mele, însă cred mult în importanța lor.
“Fairy tales are more than true: not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten.”
Citatul de mai sus posibil să-i aparțină lui Neil Gaiman, deși el apare la începutul lui „Coraline”, atribuit lui G.K. Chesterton. Sunt mai multe dezbateri pe subiectul ăsta, se pare că Neil Gaiman nu a știut că nu și-a amintit corect citatul și a zis să-l atribuie (atunci când a scris Coraline), dar pentru că nu și l-a amintit corect, a devenit o parafrazare, care de fapt îi aparține. Dar nu asta contează.
Oricui i-ar aparține, contează că citatul ne oferă perspectiva de poveste, ca instrument de protecție împotriva dragonilor.
Povestea ca scut, dacă vreți.
Ca să supraviețuiască, oamenii au inventat diverse metode de luptă contra tuturor fiarelor existente și inexistente; și bineînțeles că una dintre cele mai vechi, eficiente și minunate din lume este povestea.
În universul din poveste, putem să luăm monștrii de gât, să le dăm chiloții jos, să-i arătăm cu degetul, să râdem de ei până ne doare burta. Putem să le arătăm oglinda și apoi să le-o spargem în cap, putem să ne batem cu ei, fără să pățim nimic. În poveste, avem controlul absolut al fiarelor noastre. Căci în spațiul imaginației, vom fi întotdeauna suverani.
Cred în importanța poveștilor pentru că am convingerea că ea este cel mai sigur spațiu din lume, unde putem să ne terorizăm fricile, căci în realitate, și pentru a fi cu adevărat vindecate, ele trebuie compătimite, mângâiate, alinate, îmbrățișate.
În realitate, aproape nimic din ce funcționează în fantezie nu este posibil, în afară de iubire. Căci doar de asta au nevoie dragonii ca să se îmblânzească. Mă refer la cei adevărați, desigur. De restul se ocupă, bineînțeles, poveștile.