Hai-hui prin lanul de maci

Dacă nu mi-ar fi spus tata povestea aceasta, probabil nu aș fi știut-o niciodată pentru că eram prea mică atunci când s-a întâmplat.

Cu mulți ani în urmă, când aveam 6 sau 7 ani, eu și Andreea, vecina și prietena mea din copilărie, ne-am pierdut.

Părinții ne-au căutat, disperați, ore în șir.

În cele din urmă, când apusul a început să coboare peste câmpurile din satul constănțean unde am copilărit, ne-au descoperit rătăcind prin lanul de maci, la câțiva kilometri distanță de casă. Probabil că am plecat pe câmpul din vecinătatea curții și am tot mers, fără să ținem cont că ne-ndepărtam de casă și fără să ne pese că ziua se apropia de sfârșit.

Când mă gândesc la întâmplarea asta, atitudinea noastră în fața vieții mi se pare aproape eroică. Îmi închipui două fetițe curioase, trăind aventura vieții lor, imaginându-și că explorează un tărâm misterios, unde înfruntă obstacole numai de ele știute, pe care le cuceresc, căci iată, ies răvășite, dar tefere, dovedindu-și lor și celorlalți, un curaj absolut impresionat.

De-a lungul timpului, m-am gândit de nenumărate ori la întâmplarea cu lanul de maci. La un moment dat, chiar m-a inspirat să scriu o poezie, pe care am avut aroganța s-o arăt la un curs de poezie. Poezia era așa:

În căsuța noastră mică

Vreau un câine și-o pisică.

Și, dacă avem noroc,

Și scăpăm de stat la bloc

Vreau o curte cu hamac

Și un câmp cu flori de mac.

S-amețim fugind prin ele,

Să dormim vegheați de stele,

Iar în casa noastră mică

Un cățel și o pisică

Să viseze la copaci

Lângă un buchet de maci.

Nu am mai scris poezii după primul curs de poezie, care s-a dovedit a fi și ultimul, și n-am crezut c-o să am vreodată curajul să mai arăt poeziile mele cuiva, dar iată-mă aici. Însă acesta este un subiect separat.

Câțiva ani mai târziu, pe vremea când încercam să-mi descopăr identitatea de fotograf, m-am întors în lanurile de maci din Constanța și i-am pozat pe copiii din familia noastră:

Și iată-mă din nou rătăcind pe câmp. Vorba aia, satul arde…

Oricum, îmi dau seama că întâmplarea aceea din copilărie s-a trasformat într-o metaforă foarte potrivită pentru centrul vieții mele creative, pe care cred că-l reprezintă foarte bine.

Mai exact, cred că, atunci când m-am apucat de „Ce să-ți povestesc”, am decis, într-un fel, să mă plimb din nou prin lanul de maci. E tot un fel de rătăcire ce mi se-ntâmplă acum și tot de puțină inconșiență și curaj cred că am nevoie ca să pot să mă uit cu adevărat la ideile care s-au plimbat prin mintea mea.

Unele dintre ele sunt atât de ofilite, încât sunt șanse foarte slabe să mai trăiască vreodată, dar știu că tocmai din acea moarte poate să răsară, până la urmă, ceva complet nou și surprinzător.

La altele mă uit și mă încearcă un sentiment de gelozie pentru libertatea pe care o aveam, înainte să îmi pun singură atâtea piedici. Nu sunt sigură că pot să-nvăț din nou libertatea aceea, dar sunt ok și cu libertatea mea cea nouă, pe care o exersez chiar acum.

Și mai sunt ideile pline de potențial, care seamănă cu niște boboci fragili și pe care sper să nu le calc în picioare pentru că mă entuziasmează sau pentru că vreau să le protejez prea mult.

Procesul meu creativ este ca o plimbare prin lanul de maci, dar nu știu cum arată el pentru altcineva. Am însă bănuiala că el, procesul, se trăiește cu adevărat, doar atunci când ești dispus să mergi să explorezi.

Mai cred că este foarte important să accepți că explorarea asta înseamnă să rătăcești mult și să n-ajungi unde ai fi sperat sau chiar să nu ajungi nicăieri.

Foarte mult timp am crezut că această rătăcire este problematică, am crezut că haosul din mintea mea este problematic, dar nu mai cred asta pentru că nu mai cred că ordinea și controlul sunt prietenele creativității.

Cred că ideile știu ele mai bine ce vor să fie și că este mai bine pentru toată lumea să le las în pace și să-mi văd de plimbarea mea.