Cealaltă magie din Harry Potter
câteva lecții despre scris „furate” de la J. K. Rowling
„Aveam 13 ani când am descoperit seria de cărți „Harry Potter”. Slăbănog, ochelarist, bullied și special fără să știe, personajul s-a lipit imediat de sufletul meu, mai ales că pe-atunci mă pricopsisem cu porecla de „tocilara” clasei. Măgulitor, știu.
Oricum, la fel ca Harry Potter, și eu mă puteam lăuda cu o cicatrice pe frunte. Nu chiar una în formă de fulger, pentru că nu avusesem privilegiul ca Lordul Voldemort să încerce să mă ucidă când eram bebeluș, ci doar îmi spărsesem capul într-o vacanță de vară când alergam s-o prind pe verișoara mea prin curte. În entuziasmul de atunci, m-am împiedicat, iar fruntea mea a făcut cunoștință cu scara din fața casei bunicii, lăsându-mi două semne „de bună purtare” cu care mă pot lăuda și astăzi. Dar ce mai conta contextul? În mintea mea de-atunci, eu și Harry Potter semănam ca două picături de apă.
Și cred că exact această identificare cu personajul a fost unul dintre motivele cele mai puternice pentru care, din clipa în care am descoperit seria de cărți, am recitit-o de nenumărate ori. Dar nu a fost singurul.”
Anul ăsta am luat-o de la capăt cu Harry Potter și am recitit întreaga serie și sincer nu-mi mai amintesc a câta oară fac asta, am pierdut numărătoarea acum niște ani.
Am încercat să-mi explic fascinația pentru poveste într-un articol care nu încape în newsletter, dar pe care vă invit să-l citiți aici, că tot a fost #HarryPotterBookDay.
