Adevărul din ficțiune
să minți, dar să spui și adevărul, aceasta-i provocarea
Salut,
În primul rând, vreau să vă mulțumesc că v-ați adunat aici!
Numărul de abonați la „Ce să-ți povestesc” a crescut amețitor, suntem deja 34, ceea ce pentru mine este încurajator.
Am promis că scriu și mă țin de cuvânt. De cuvinte, de fapt. Cele de astăzi construiesc un newsletter pe tema adevărului din ficțiune, dar o să vorbesc și despre alte adevăruri, atâta timp cât ele nu sunt absolute.
Adevărul din ficțiune
Să înțeleg adevărul din scris pe mine m-a ajutat cel mai mult să ies din blocajele creative pe care le-am avut. Și nu au fost puține.
Nu știu alții cum simt, dar, pentru mine, să spun adevărul în scris înseamnă să-mi sondez inima și creierul atât de adânc, încât să dau la o parte primele impresii despre ceea ce cred că vreau să spună textul meu și să ajung la esența lui; apoi să transmit exact esența aceea prin scris.
Fantezia are nevoie de adevăr
Și n-o zic eu, o zic, printre alții, Stephen King și Neil Gaiman, alți fani ai adevărului din ficțiune și „vinovații” care m-au condus și pe mine către el.
„Scrieți despre absolut orice, atâta vreme cât spuneți adevărul” (Stephen King în Despre scris. Misterul regelui)
„Minți, dar te folosești de adevăr pentru a-ți face minciunile credibile” (Neil Gaiman)
Ambele citate, foarte pe scurt, s-ar putea interpreta așa: oricât ai bate tu câmpii în poveste, important este ca povestea să aibă elemente puternice de identificare cu realitatea, astfel încât cititorul să poată să încheie cu tine un pact pe care S. T. Coleridge îl numea, pe la 1800, „the willing suspension of disbelief”; adică ceea ce se întâmplă atunci când crezi o poveste, chiar dacă știi că nu este adevărată.
Deci să minți, dar să spui și adevărul. Nimic mai simplu!
Care sunt poveștile pe care cititorul nu le crede?
Ca să simplific puțin complicăciunea, am făcut o mică listă cu exemple de povești, care, în general, ies din zona de autenticitate de care este nevoie pentru a scrie credibil.
poveștile scrise strict pentru bani sau cu speranța că vor fi premiate.
poveștile făcute cu scopul precis de a impresiona rudele și prietenii.
poveștile cuminți, temperate, care nu supără.
poveștile confuze, încâlcite, unde nu prea se-nțelege ce-a vrut să spună autorul tocmai pentru că autorul n-a prea înțeles ce-a vrut să spună.
În căutarea adevărului
Complicat, pentru că acum te trezești că trebuie să rezolvi mai multe probleme, ceea ce nu-i rău. Problema este motorul poveștii.
Revenind la adevăr, în primul rând, trebuie să-l cauți, lucru care presupune să treci printr-un proces reflexiv, care necesită timp și consum emoțional. Căutarea este fără rețetă, la mine funcționează să-mi pun întrebări până găsesc un răspuns pe care-l cred, dar poate funcționa foarte bine și dacă te apuci direct de scris și-ți dai tu seama pe parcurs ce și cum.
În al doilea rând, e puțin riscant și cu adevărul ăsta pentru că ceea ce găsești s-ar putea să nu fie ceea ce ți-ai fi dorit tu să găsești și asta s-ar putea să te blocheze. Rezistă în fața propriilor descoperiri și o să fie ok.
În al treilea rând, ce este și adevărul până la urmă? Adevărul meu de acum un an, nu mai este același cu cel din prezent. Ce rost are căutarea? Aici răspunsul și-l dă fiecare, mie pur și simplu îmi place procesul. Simt că mă ajută să mă descopăr și să mă văd și, pe măsură ce trec anii, devin amuzante descoperirile mele inițiale.
Bineînțeles, poți să dai și skip acestui proces că până la urmă nu te obligă nimeni să te dai peste cap de dragul artei și nu funcționează și nici nu este utilă pentru toată lumea această căutare. Dar acesta este adevărul pe care trebuie să-l descoperi tu.